Neputinta sufletului de a renaste precum pasarea Phoenix face diferenta dintre realul meschin si reveria persuasiva a psihicului uman . Umanul din noi dispare cand sufletul nu mai are speranta ca poate renaste din amintirile trecute, cu care se hranea pentru a-si pastra forma pe care societatea o impune zi de zi . Neputinta de care da dovada psihicul conduce la o nebunie a sufletului, de care putini scapa pentru ca fiinta lor nu a fost consumata de trairea pasionala a reveriei . Suferinta dedicata cunoasterii sufletului e inevitabila, pentru ca toti incercam sa ne cunoastem limitele dramatismului de care putem da dovada .